Toate cuvintele pe care nu le-am spus

Acum zece ani, părinții Laylei au murit scoțându-l pe Elias dintr-o clădire în flăcări. Ea a privit totul, iar trauma i-a răpit toate cele cinci simțuri. Văzul i-a revenit. Auzul și vorbirea, niciodată. Elias a învățat limbajul semnelor pentru ea și i-a făcut o promisiune: îi va fi ochi, urechi, voce și îi va arăta toată lumea. Familia lui Elias a crescut-o. Toată școala știa a cui fată era. Apoi, eleva transferată, pe nume Molly, transformă școala într-un joc, iar în baia băieților, auzul Laylei revine — exact la timp pentru a afla că Elias a fost de mult timp de cealaltă parte a acelui joc. Ea nu spune nimic. Îi lasă să vorbească, să meargă tot mai departe, să filmeze, în timp ce un reportofon înregistrează fiecare voce, fiecare insultă, fiecare replică despre o handicapată care nu poate striga după ajutor. Îndură bătăile, bazinul de ape uzate, coastele rupte și păstrează fișierul. Molly își va auzi propria voce redată. Iar când Elias se trezește în sfârșit la realitate și începe să distrugă totul pentru a se revanșa față de ea, Layla va fi deja într-un avion, alături de unchiul care a așteptat zece ani apelul ei, învățând să rostească cu voce tare primul ei cuvânt.